Diagnosticul
Oare cine s-ar identifica in viata reala cu apelativul nebun/a? Niciun om normal la cap, nu-i asa? Dar uite cum literatura isi permite, nu doar sa socheze, ci si sa construiasca un personaj cu tulburare de personalitate de tip borderline. Caci Ana este prototipul acestei situatii, creata din alte patru destine, reale de data asta. Deci exista Ane pe langa noi, poate chiar in noi, asa ca demersul Oanei Nicolau este mai mult decat literatura. Este psihologie pe intelesul tuturor si este, in acelasi timp, un mesaj de speranta pentru cei care se regasesc printre luminile si umbrele personajului. Caci Ana isi accepta diagnosticul, intelege ce i se intampla si lupta pentru cea mai buna versiune a ei. Si ghici ce? Chiar ii reuseste, in ciuda traumelor si a incercarilor care o insotesc pe drum.
Chiar in ziua in care a fost evaluata de Psihiatru, Ana il intalneste pe Andy intr-un parc. Acesta o intreaba cum o cheama iar ea ii spune cu nonsalanta: Sunt Ana si sunt nebuna. Probabil ca aceasta franchete il determina pe Andy sa ramana in viata ei, pana cand se regaseste pe sine si poate accepta viata asa cum vine spre ea. Sigur ca drumul e greu, emotiile sunt intense, ratacirea o duce spre decizii si comportamente bizare. Se ajunge la separare, o realitate care o arunca pe Ana din nou in incertitudine si disperare dar ii lasa suficient spatiu sa reflecteze si sa caute solutii. Si ce solutie mai buna ar putea gasi decat terapia si intoarcerea langa cel care i-a aratat acceptare, grija si iubire?
Alergam ca nebuna, cu foaia de hartie pe care nu o lasam din mana. Era dovada care ma elibera. Pana mai devreme doar credeam ca sunt nebuna, dar acum e negru pe alb. Nu credeti ca e mai bine asa ? Decat sa traim in ceata, in speranta, mai bine sa stim adevarul, oricat de dureros ar fi. Asta ii trecea Anei prin cap in ziua aceea, ganduri pe care le rostea cu voce tare, fara sa-i pese de reactia trecatorilor. Dar ce sa se fi intamplat oare pana la acest diagnostic? Ne spune chiar Ana, asa ca o las pe ea sa ne raspunda.
Cu s-a dezvoltat tulburarea Borderline
Am crescut intr-un mediu in care afectiunea parea sa fie ceva ce trebuia castigat prin efort, insa in realitate, nu am simtit c-am primit-o vreodata. Oricat as fi incercat, iubirea parea mereu o recompensa inaccesibila, un premiu pe care nu reuseam sa-l castig. Nu poti numi iubire ceva ce sta cuminte si nu intreaba daca esti bine.
Am fost pentru ei (parintii mei) doar un bagaj pe care l-au carat o perioada, din obligatie, nu din iubire. Tata era doar o idee de tata. Mama m-a tot amagit ca ma ia cu ea in Italia dar n-a facut-o niciodata. M-a lasat la cinci ani in grija unei vecine, Maricica, si mai venea din cand in cand sa ma vada. Era mai usor sa ma conving ca nu-mi pasa, ca prezenta sau absenta ei imi este indiferenta. Imi spuneam ca, daca ea poate pleca atat de usor fara sa se uite inapoi, atunci si eu pot invata sa nu-mi pese. Doar ca nu era adevarat.
O femeie straina m-a tinut in viata dar nu m-a tinut in brate. Mama m-a invatat dorul. Maricica tacerea. Impreuna m-au invatat sa ma tem ca as putea sa fiu parasita oricand din nimic sau din tot. Impreuna m-au invatat sa nu cer iubirea cu voce tare… Privind in urma, cred ca micuta Ana avea nevoie de o simpla imbratisare si un simplu: esti in siguranta, am eu grija de tine.
Drumul sinuos al vindecarii
Sa fiu eu cu mine intr-un asemenea context (dependenta de medicatie si terapie), era cel mai dificil lucru pe care-l facusem vreodata. Crezi ca e usor sa faci terapie ? E al naibii de greu, te rupi in milioane de bucati, inainte sa te repari. Cat poti sa te repari.
Cand am simtit ca sunt iubita, fara sa fiu nevoita sa lupt pentru asta, m-am blocat. M-am simtit nepregatita. Si-atunci instinctual a fost sa ma intorc la ce-mi era cunoscut.
Inainte, nelinistea mea venea din suferinta. Din lipsa. Din absenta. Dar acum, ea venea din prea mult: prea multa siguranta, prea multa iubire, prea multa pace. Simteam o presiune surda in tot corpul. O gheara care ma strangea din ce in cem ai tare. Nu stiam cum se poate trai fara furtuna. Ar fi trebuit sa fiu fericita, aveam tot ce-mi trebuia. Si-atunci de ce ma simteam prinsa in capcana propriului meu bine? Prea-binele ma speriase mai tare decat orice durere, caci durerea imi era cea familiara.
Mi-a luat luni, poate chiar ani, sa inteleg ca borderline-ul meu nu era un defect de caracter, nu era o condamnare si nici o eticheta menita sa-mi stea mereu pe frunte. Era o rana deschisa, veche, adanca. O forma de strigat nerostit. S-a nascut in mine incet, dar sigur, din temerea primara de a fi parasita. Dintr-o copilarie in care nu stiam niciodata cine pleaca, cine ramane, cine ma iubeste si cat.
Si odata cu acea privire (a tatei), memoria a inceput sa-mi intoarca, rand pe rand, niste bucati de lumina din trecut. Tata fusese totusi acolo. Macar o data. Uneori este suficienta o singura data ca sa ramana o urma… Incep sa cred ca nu trebuie sa primim totul ca sa fim salvati. Cateodata sunt suficiente un gest, un cuvant, o amintire. Si asta deschide in noi locul din care incepe vindecarea.
Terapia nu ma reparase dar ma invatase sa ma vad altfel. Sa nu ma mai pedepsesc pentru ranile care nu-mi apartineau. Sa imi ofer mie ceea ce nu am primit cand as fi avut cea mai mare nevoie: blandete. Si un nou inceput.
Aici gasesti un articol al meu mai vechi care-ti explica intr-un mod practic ce inseamna Borderline, in context relational.
