Despre poveștile din spatele tăcerii

La noi în casă tăcerea ținea loc de multe. Vorbele erau puține, măsurate, folosite de cele mai multe ori cu partea ascuțită înspre celălalt. Nu vorbeam la masă, nu vorbeam la televizor, nu vorbeam neîntrebată, nu vorbeam cu gură plină, nu vorbeam eu prima. Cel mai mult vorbea mama. „La pereți”, zicea ea și se uită înspre tata. Apoi mama țipa că ne batem joc de ea și că am făcut-o să fie slujnica noastră și proasta casei. Eu nu spuneam nimic, pentru că nu mă întreba nimeni nimic, iar tata nu spunea nimic, pentru că orice ar fi spus era greșit. Așa că problemele mamei erau, pur și simplu, fără ieșire. Formaseră de-acum o pătură de mătasea-broaștei urât mirositoare, sub care sufletul ei stătea prins și îmbibat de tristețe, ca un burete. Numai bun să ștergi cu el. De cele mai multe ori mi-l storcea mie în cap. Așa se simțea. Rece și umed.

Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima. Doar că tăceau diferit, fiecare în felul lui. Mama scotea sunete în loc de cuvinte – zdrăngănea oale și capace, fâșâia câte un ziar să curețe legumele pe el, troncănea prin cămară, pleoscăia cu mâinile prin apă cu detergent, hărșia cu peria de sârmă arsura de pe fundul cratitelor, clămpănea cu papucii prin scara blocului – tata tăcea pur și simplu, mic și nevăzut între pernele de pe canapea.

Mama stă învelită în muțenie, ca-ntr-un cocon. La nașterea ei, bunicul Marin a plecat trăgând după el piciorul beteag și nu s-a mai întors decât după vreo trei zile. Avea obrazul nebărbierit, ca de doliu, și o pereche de botosei roz în buzunar. I-a așezat în leagăn și s-a dus să-și facă de lucru în grădina. Peste un an și ceva ni s-a născut și băiatul. Era mic, vânat și fără suflare. De-atunci a prins tăcerea să vorbească la noi în casă, povestea bunica și se adâncea în amintiri ca-ntr-o apă mare.

Îmi vine să țip, dar în loc de asta trântesc ușa, telefonul, sau ce găsesc la îndemână, îmi vreau vorbele înapoi, vreau să le adun sunet cu sunet, să le fac cocoloș, să mi le vâr pe gât, să le înghit ca pe pastilele alea care erau să mă omoare, să mă hrănesc cu ele, deși sunt rele la gust, dar sunt ale noastre, le știu, ni le tot aruncăm de la unii la alții, în familie, în familia asta în care, dacă doare, iei paracetamol și trece.

O aud cum își drege vocea, apoi iarăși tăcere. Așa e ea, își face din muțenie un scut, ferindu-se de vorbele mele care se întăresc între noi ca noroiul.

Despre mame și fiice

Era aprilie. Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uitam la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis și zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un șifonier plin cu rochii. O strigam în minte, fără voce, și speram ca firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze și pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu fața spre mine, gata să mă ia în brațe, să mă mângâie și să-mi spună c-o să treacă. Urlam pe tăcutelea, mușcându-mi buzele și frângându-mi degetele, cât timp ea punea cumpărăturile la locul lor și făcea planuri pentru masa de seară. Aș fi vrut să-i strig că se simte un gol și că golul arde și mă doare, dar mama nu credea în astfel de dureri. Dacă te doare, ia un paracetamol, obișnuia să zică …

Ori de câte ori vorbește despre ea, mama vorbește la trecut. Ea cea de acum sau ea care va fi nu există. Mama a fost ea, doar înainte să fie mama și bunică.

Mamele au doar o vârstă. Cea care ne vine prima în cap când ne gândim la ele. A mea are vreo treizeci și ceva. Tot ce vine peste nu mai e a mamei, ci a femeii cu care mă lupt dintotdeauna, sperând ca într-o zi să fiu mai bună decât ea.

Mamele fără copii sunt că niște trunchiuri fără picioare. Rămân pe loc și nu mai pot merge niciunde. Cu tații e mai simplu. Lângă ei se poate respira. Tații sunt ca un vârf de munte. E greu pentru copil să ajungă acolo sus, dar, odată ce reușește, se simte puternic și liber. 

La supărare, ochii mamei se făceau apă tulbure, colțurile gurii i se lăsau în jos, dinții îi mușcau din buză până la sânge, iar vocea îi devenea strigăt de pasăre. „Ceartă-mă cu vocea ta,” o rugam, dar degeaba. Vocea se scurgea din ea, încet, lăsând în fața mea o femeie complet necunoscută, o străină. Iar „de străini trebuie să te ferești” îmi spunea, imediat ce furia i se domolea, iar glasul își recăpăta moliciunea din zilele bune.

Toate mamele stau cu mâna ridicată, doar că nu toate o lasă să cadă și asta le face bine. A mea mă ceartă. E felul ei de a rămâne la putere. Durerile, nemulțumirile, tristețile, visele urâte sau lipsurile, mama le toacă marunt și le modelează ca niște galuște pline cu reproșuri. De ce nu suni? De ce nu vii? De ce vii fără să anunți, de ce ai tonul asta? Cât timp e nemulțumită, mamei îi e bine.

Dacă se sperie, mama își face cruce cu vârful limbii în cerul gurii și caută din priviri un lemn în care să bată. De când mă știu, mama așteaptă o nenorocire. De când am crescut, o așteptăm împreună.

Când earm mică și mă vedea plângând, mama îmi repeta că nu poate pricepe ce motive de tristețe ar putea avea un copil mâncat, spălat, odihnit și sănătos. Tata nu zicea nimic. Lacrimile femeilor, fie ele mici sau mari, îl făceau să plece capul în pământ și să caute ceva la televizor, un zgomot de fond cu care să-și acopere urechile.

Copiii sunt cu toții buni. Ce e rău păstrează mama. Tu ești de vină, îmi zice Flavia, când o întreb de ce naiba tot plânge. De fapt, ea nu-mi zice nimic, dar așa aud eu. Și vreau să știu de ce, Doamne iartă-mă, e tot timpul tristă. Ce ai de tot plângi, ii strig, cât lacrimile ei îmi cresc pe piele ca niște bube.

Când mă făcusem deja mare și nu mai suportam să o las pe mama să mă pupe sau să mă ia în brațe ori de câte ori avea ea chef, mama scotea câte o suferință din săculețul cu dureri pe care părea că-l poartă ziua întreagă la gât și mi-o bagă sub nas, încercând să mă înduplece să-i accept bratele si buzele. Culmea e că-i mergea de fiecare dată, pentru că ce-aș fi putut face eu la vârstă aia – nici copil, nici om mare – ca să se simtă ea mai bine și să mă lase în pace ? 

N-ai putea și tu să te relaxezi măcar o dată, mă întreba, iar eu nu puteam căci nimeni din familia mea nu se relaxase vreodată.

Despre iubiri greșite, mici si mari

Sunt femei care iubesc pur și simplu greșit. La ele iubirea nu e iubire, ci lavă, prăbușire, e apă neagră care țâșnește de peste tot, le lovește de peste tot, le lovește de pereți, le lasă fără aer și fără vlagă. Femeile alea ascund sub un înveliș de carne un hău imens care s-a căscat acolo, înăuntrul lor, cine știe de când. Ele nu caută iubire, ci hrană. Se hrănesc din ceilalți, ca să nu muște din ele.

Îmi vine să plâng, nici eu nu știu de ce, dar îmi vine să plâng: de ciuda, de milă, de sentimentul asta de neiubire care a crescut acolo, lângă mine, ca un frate, fratele ăla pe care cine știe câte femei din familia mea l-au tot așteptat să se nască și să le apere.

Certitudinea că eu nu sunt făcută pentru o iubire mare își făcuse de-acuma cuib. O iubire mare devenise, pur și simplu, prea mult pentru mine. Mai bine una mică și blândă. 

Cât timp e acolo, în viitor și în închipuirea mea, bărbatul meu rămâne tânăr, mă iubește și nu pleacă.

Despre singurătăți

Plânsul mamei sfâșia întunericul ca strigătul unei vietăți pe care, din seara aceea, singurătatea o trezea noapte de noapte la viață.

Eram singuri în compartiment și, așa cum călătoream, adânciți fiecare în propriile gânduri, păream trei oameni ajunși împreună din pură întâmplare.

Îmi aprind o țigară. Fumul se urcă la cap, ceva amorțește acolo și doare mai puțîn. Nu știu nici eu să spun ce doare, ci doar că se simte greu, ca o sacoșă cu toartele rupte pe care sunt obligată să o car după mine. Un arsenal de luptă, așa pare.

Singurătatea are gust acru, de vomă și miros de pește… Singurătatea trebuie trăită departe de alte priviri și, mai ales, nu în spații largi. Un apartament de câțiva metri pătrați, la bloc, e tocmai bun.

Despre viața la sat, facebook și vară  

La sat, bătrânețea nu era adusă de vârstă, ci de sărăcie și necazuri. Copilăria ținea puțin, iar oamenii trăiau pe fugă și făceau pasul mare peste viață, oprindu-se direct pe malul unde bătrânețea îi aștepta cuminte, gata să-i scobească de ce mai rămăsese pe dinăuntrul lor.

Pe facebook e tot timpul vară și oamenii par că stau la plajă, cu ochii pe întinderi nesfârșite de apă. Iar apa e calmă, niciun val… De-aia ne facem conturi pe rețele. Cât scriem despre noi lucrurile par bune. Chiar și alea rele, tot bune par.

Vara oamenii nu se mai grăbesc, lucrurile sunt din nou simple și pline de posibilități, iar așteptările capătă sens.

Eu aștept vara. Voi?